Problema românească - problemă europeană
În perioada Războiului Crimeii, desfășurat între 1853 și 1856, Rusia a suferit o înfrângere, ceea ce a dus la încetarea protecției sale asupra Principatelor Române, în urma Congresului de la Paris din 1856. Astfel, Marile Puteri europene, precum Franța, Anglia, Austria, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman și Sardinia, au preluat acest rol printr-o garanție colectivă, menținându-se totuși suzeranitatea otomană. Occidentul a încurajat crearea unei structuri de stat viabile între Rusia și Imperiul Otoman.
Reprezentantul Franței a propus, încă din fazele preliminare ale Congresului, unirea celor două principate ca o măsură de protecție împotriva expansiunii rusești. Ca parte a acestui proces, Marile Puteri au retrocedat Moldovei sudul Basarabiei și au declarat libertatea navigației pe Dunăre, sub controlul unei comisii europene cu sediul la Galați.
Pe parcursul lucrărilor Congresului de la Paris, problema românească a devenit o problemă europeană, având în vedere locul său în dezbateri. Reprezentanții Marilor Puteri erau conștienți de dorința romanilor pentru unire. Pozițiile variate față de acest subiect au inclus solicitările Franței de a realiza unirea sub un principe străin, în timp ce Rusia și-a arătat sprijinul, alături de Prusia și Sardinia. În contrast, Turcia și Austria s-au opus, temându-se că înființarea unui stat românesc ar amenința integritatea propriilor imperii.
Ca urmare, Congresul a decis că statutul final al Principatelor va fi stabilit după consultarea populației. Astfel, lupta romanilor pentru unire a câștigat amploare.
Organizarea luptei pentru unire
În anii 1856 și 1857, revoluționarii exilați s-au întors în România și au contribuit direct la mișcarea unionistă. În Moldova, sprijiniți de un domnitor favorabil, s-au organizat legal prin crearea "Societății Unirii" și a "Comitetului electoral al Unirii", care dirijau activitatea în toate județele.
Conducătorii mișcărilor unioniste din ambele principate s-au unificat sub denumirea de "Partida Națională", având un rol important în organizarea alegerilor. O coordonare completă a acestor mișcări a avut loc în 1857, fiind creat un "Comitet Central al Unirii". Acesta a prezentat publicului programul unionist, care cuprindea cerințe precum autonomia, unirea, un principe străin și un guvern reprezentativ.
Atunci când s-a ajuns la organizarea alegerilor în Adunarea ad-hoc, au fost întâmpinate abuzuri serioase, iar alegerile au fost falsificate. Demisia colonelului Alexandru Ioan Cuza a generat reacții puternice atât în interiorul țării, cât și la nivel internațional, atrăgând atenția marilor puteri.
Conferința și Conventia de la Paris (1858)
Cererile Adunărilor ad-hoc au fost prezentate în cadrul Conferinței de la Paris, dar rezultatul a fost o unire incompletă, denumită "Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei". La 3/15 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar apoi și al Țării Românești. Mizând pe nesiguranța tratatului de la Paris, liderii mișcării naționale au decis să-l aleagă pe Cuza și în Țara Românească, având loc o mobilizare masivă a populației.
În perioada sa de domnie, Cuza a implementat reforme importante, inclusiv secularizarea averilor mănăstirești, ceea ce a avut un impact semnificativ asupra structurilor sociale și economice din România. Propunerea de lege a fost adoptată cu o majoritate covârșitoare.
Epoca marilor reforme
Cu ajutorul lui M. Kogălniceanu, Cuza a reușit să implementeze o serie de reforme fundamentale pentru noul stat. Aceste reforme au fost contestate de Turcia și Patriarhia ortodoxă, dar, în cele din urmă, au dus la o reconfigurare a proprietății în România și la un proces de modernizare a societății.
La 11/23 februarie 1866, Cuza a fost detronat, iar locul său a fost luat de un principe străin, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, ales prin plebiscit. Acesta a fost proclamat principat constituțional pe 10 mai 1866, marcând astfel un nou capitol în istoria României.
